Un prieten m-a invatat ca la orice examen trebuie sa participi intr-o maniera degajata, chiar intr-o nota de umor optimist, astfel incat sa nu devii prada emotiilor si blocajelor specifice unor asemenea etape importante in viata si cariera. A existat un moment memorabil in cariera mea profesionala, cand nu a fost nevoie de vreo mobilizare personala in a ma detasa de ceremonia si povara emotionala a unui examen, si anume examenul de definitivat in profesia de avocatura.

Acum mai multi ani, cand incepusera sa se faca simtite ceva eforturi de a remodela sistemul (rigid si dogmatic) de invatamant din Romania, Baroul Bucuresti a considerat potrivita includerea in tematica examenelor si tratarea unor cazuri practice. La examenul de definitivat la care am participat, Baroul a reusit mai mult de atat, subminand oarecum solemnitatea examenului si stimuland sanatatea candidatilor prin terapie de ras. Pe scurt, speta pe care trebuia sa o tratam era legata de raspunderea civila ce trebuia angajata in cazul infestarii de catre un furnizor a populatiei de porcine dintr-o ferma. Momentul mi s-a intiparit in memorie, nu atat datorita neobisnuitei provocari a capacitatilor de sintetizare a cunostintelor de cultura generala, istorie, filosofie, logica analitica si sintetica in materia dreptului, cat prin prin factura sa ilara si subversiva la adresa rafinamentului intelectual pe care il atribuiam pe atunci profesiei de jurist.

Si s-a mai petrecut un eveniment care, prin asociere cu experienta examenului de definitivat, parca prevestea drama diferentierilor abrupte dintre sistemele de educatie juridica din Occident si cel de la noi (care se mentin, in forme noi, si in prezent). Cu mai mult de un deceniu in urma am fost invitat ca martor expert in drept romanesc la o instanta federala din SUA. Reprezentam la acea vreme o companie occidentala ce se afla in litigiu de mai bine de 20 de ani cu statul roman, pentru o suma considerabila. Dupa indelungi negocieri, compania reusise sa incheie o tranzactie cu statul roman, prin Ministerul de Finante, tranzactie pe care insa, ulterior, statul roman a refuzat sa o execute. In cursul celor trei zile de dezbateri in fata Curtii de Apel Federale, am fost invitat sa expun anumite opinii pe probleme de drept romanesc. Dezbaterile s-au centrat la un anumit moment dat pe conceptul de „stat” in acceptiunea politica si filosofica continental-europeana.

Incercam sa ii explic judecatorului federal (avand in vedere diferentele conceptuale intre sistemul american si cel european), intr-un limbaj accesibil, care este intelesul notiunii de „stat” in perspectiva institutionala si normativa din Romania. Pana la urma am fost ajutat chiar de judecator care, vadit derutat, a facut trimitere la Filosofia Dreptului a lui G.W.F. Hegel in efortul sau de a intelege explicatiile mele construite pe un tip de determinism, probabil inspirat de logica spetei de la examenul meu de definitivat. Am binecuvantat atunci curriculum-ul din perioada comunista (examenul de admitere la Facultatea de Drept cuprindea atunci economia politica si filosofia, desigur, imbibate de marxism-leninism, insa pastrand capitole introductive asupra istoriei filosofiei, parte care m-a pasionat profund), care mi-a permis sa fac fata unui dialog incitant de 30 de minute cu judecatorul federal pe aspecte de filosofie hegeliana, spre disperarea auditoriului din sala.

Dupa trei luni de la dezbateri, pronuntarea judecatorului a luat forma unei hotarari (favorabile clientului) de aproape 40 de pagini, cu note de subsol si trimiteri din lucrari de drept, stiinte politice si filozofie, inclusiv din filosoful clasic german indragit atat de mult de judecatorul federal. Lasandu-l pe Hegel in spatiul salii de judecata de pe continentul american, m-am intors, la „ferma”, acasa, pregatindu-mi actele contabile pentru un control subit ordonat de fiscul roman. A trecut mai mult de un deceniu de atunci. Memoria acestor intamplari a fost insa revigorata de o anumita dezbatere publica si jurisprudenta din Romania intr-un domeniu de care sunt preocupat, si anume cel al energiei. De ceva vreme, mass media si mediul virtual romanesc s-au insufletit in a diseca „complexa” problematica a gazelor „de sist”. Unii, in general, comentatori de orice, oriunde si oricand, au emis teza conform careia gazele „de sist” nu ar fi reglementate expres de lege si, prin urmare, orice concesiune incheiata pentru explorarea si exploatarea acestora ar fi ilegala. Aceasta teza a fost insusita recent si de o instanta judecatoreasca din Vaslui. Plec de la premisa ca documentul incarcat pe internet este autentic, si ma refer aici la Sentinta civila nr. 2143/CA, pronuntata in sedinta publica din 11 noiembrie 2013 in dosarul nr. 3029/89/2013, privind cererea de anulare promovata de Prefectura Judetului Vaslui a hotararii consiliului local al comunei Suletea, prin care a fost interzisa explorarea si exploatarea gazelor de sist pe raza comunei. Imediat, comentatorii publici au vorbit despre un „precedent istoric” (desi dreptul romanesc nu recunoaste „precedentul” ca izvor de drept).

Pe scurt, instanta vasluiana a respins cererea de anulare a Prefecturii, retinand, printr-o sentinta de 10 pagini, din care doar cinci sunt dedicate considerentelor si dispozitivului hotararii, ca: (i) actele consiliului local Suletea sunt „rezultatul unei activitati sustinute de documentare teoretica si cu privire la situatia de fapt” (pagina 7, paragraf 4); (ii) metoda fracturarii hidraulice este, conform unui „prim studiu complet”, riscanta pentru mediu si sanatate (pagina 5, paragraf 3); si, cel mai important, (iii) faptul ca „gazele de sist” nu sunt reglementate de lege (i.e. legea petrolului nr. 238/2004, care defineste numai „petrolul” si „gazele naturale”) si, deci, nu au cum sa faca parte din domeniul public al statului (pagina 8); (iv) „definitia generala a gazelor neconventionale se refera la acele acumulari de gaze naturale (accentuarea textului imi apartine) care nu pot fi identificate, caracterizate si produse comercial prin tehnologii comune de explorare si productie si care sunt cantonate in rezervoare cu permeabilitati si porozitati reduse, ce nu permit curgerea decat prin aplicarea pe scara larga a fracturarilor hidraulice si saparii de sonde orizontale sau multilaterale” (pagina 8, paragraf 10). Pe baza acestor considerente, foarte pe scurt, instanta a retinut ca intrucat „gazele de sist” nu sunt reglementate de lege, statul nu le poate administra, singura autoritate cu competenta in aceasta privinta fiind consiliile locale. Imi permit in cele ce urmeaza sa critic, strict din punct de vedere juridic si nu „politic”, cum se obisnuieste din pacate astazi in Romania, aceasta solutie.

Dar, inainte, cateva intrebari: in fundamentarea solutiei data de instanta, nu reiese din considerentele hotararii daca, intr-adevar, instanta a primit si analizat dovada „unei activitati sustinute (n.n., a consiliului local Suletea) de documentare teoretica si cu privire la situatia de fapt” in procesul de emitere a hotararii de consiliu. Din cele enuntate in sentinta, in emiterea hotararii respective, consiliul local Suletea s-a bazat pe „semnale negative (?!) cu privire la pericolul pe care il reprezinta exploatarea prin metoda hidraulica a resurselor de gaze de sist” si „practica intempestiva de ocupare si exploatare pe care Compania Chevron o utilizeaza” (pagina 5, paragraf 2). Normal ar fi fost ca emiterea acestor acte ale consiliului local sa indeplineasca conditiile obligatorii cerute de lege, si anume cele prevazute de Art. 44, alin 1, din Legea administratiei publice locale si Art. 30 din Legea 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative (evaluarea impactului actului normativ prin rapoarte de specialitate cu referire la motivul emiterii actului normativ, impactul socio-economic, impactul financiar, impactul asupra sistemului juridic, consultari derulate in vederea elaborarii proiectului de act normativ, organizaţiile şi specialiştii consultaţi, esenţa recomandarilor primite, activitatile de informare publica privind elaborarea si implementarea proiectului de act normativ, masurile de implementare). Care au fost acele „semnale negative”? Este legal ca asa-numita „practica intempestiva” a unui titular legal de concesiune petroliera sa justifice o asemenea hotarare de consiliu local? Au fost respectate cerintele impuse de lege la elaborarea si adoptarea unei asemenea decizii de consiliu local? In cazul de fata se pare ca analiza acestor elemente nu mai prezinta relevanta pentru nimeni, in acord cu cutuma deciziilor politice si administrative superficiale din Romania.

O a doua nedumerire priveste originea „studiului complet” asupra fracturarii hidraulice, precum si a sursei „definitiei generale” a gazelor de sist, invocate de instanta de judecata. In ceea ce priveste critica propriu-zisa a solutiei judecatoresti, va fi una extrem de scurta. Nimic Hegelian. Inainte insa de a trage concluziile care se cuvin, este necesar ca anumiti termeni sa isi afle o clarificare etimologica, gramaticala si semantica. Ma voi referi la notiunile de „substanta minerala combustibila”, „hidrocarbura”, „scoarta terestra”, si „gaz natural”, respectiv, acele notiuni cuprinse in definitia „petrolului” din Legea Petrolului (Articolul 2). Legea petrolului nr. 238/2004, defineste in Art. 2 (definitie preluata si in hotararea instantei) petrolul ca fiind „substante minerale combustibile constituite din amestec de hidrocarburi naturale, acumulate in scoarta terestra si care, in conditii de suprafata, se prezinta in stare gazoasa, sub forma de gaze naturale, sau lichida, sub forma de titei si condensat.” Sunt nevoit insa in acest exercitiu sa renunt la definitia gazelor de sist cu „autor necunoscut” (cum este cazul definitiei indicate in cuprinsul hotararii judecatoresti) si sa apelez la dictionare consacrate. Sa incepem cu „substanta minerala combustibila”. „Substanta” este definita in Dictionarul explicativ al limbii romane (DEX) ca fiind „un corp (solid, lichid, gazos) omogen alcatuit din atomi si molecule (formate din aceleasi elemente) si care poseda o anumita forma, culoare, miros, gust etc.”. Acelasi dictionar defineste „mineral” ca fiind un „corp solid, cu o anumita compozitie chimica, care se gaseste in natura in stare cristalina sau amorfa, in componenta rocilor si a minereurilor”. „Combustibil” este definit ca fiind „materie, de obicei organica, care arde, dezvoltand caldura, si care este folosita ca izvor de energie in industrie si in economia casnica”. Pe scurt si pe intelesul tuturor, “substanta minerala combustibila”, in sensul Legii petrolului, inseamna gaz sau lichid ce se gaseste in roca si care poate sa produca energie.

Doar poate ca cineva are o nedumerire chiar in privinta notiunii de “gaz”. „Gazul” deriva din grecescul „khaos” (rom: haos), fiind definit in DEX ca „nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusa, incolore, usor deformabile si expansibile, care, din cauza coeziunii moleculare slabe, nu au o forma proprie stabila si tind sa ocupe intregul volum pe care il au la dispozitie.” Acelasi dictionar defineste si „gazele naturale” ca fiind „gaze combustibile care emana din pamant”. Pamant, desigur, inseamna scoarta terestra. Chiar Legea petrolului ne ajuta suplimentar atunci cand precizeaza ca in componenta „substantei minerale combustibile” intra un amestec de „hidrocarburi” („combinatie chimica alcatuita din carbon si hidrogen”). Ramane, tot in sens semantic, sa deslusim si intelesul „gazelor de sist”, respectiv, sa vedem daca acestea sunt sau nu acoperite si reglementate in Legea petrolului.

Encyclopedia Britannica defineste „gazul de sist” ca fiind „gaz natural obtinut din formatiuni de sist de tip paralel, in mod frecvent la adancimi de peste 1.500 metri. Sisturi reprezinta roci sedimentare fine si casabile constituite din particule de namol si argila stratificate pe parcursul a sute de milioane de ani ca namol organic, pe fundul oceanelor antice si in regiunile de maree de coasta. Pe parcursul timpului, straturile de namol au fost acoperite de sedimente, iar caldura rezultata si presiunea au transformat namolul in sisturi iar materia organica in gaz natural” (tr.n). „Sist” este definit de acelasi dictionar ca „roca metamorfica sau sedimentara care are proprietatea de a se desface usor in foi sau in placi subtiri cu suprafete paralele”, iar „sisturile bituminoase” (acele formatiuni in care se pot identifica gaze naturale) sunt definite ca „minerale utile constituite din substanta organica si minerala”. Toate aceste definitii permit concluzia evidenta ca „gazele de sist” sunt „gaze naturale”. Aceste gaze sunt „de sist” intrucat se gasesc „in sisturi”. Iar „sisturile” fac parte din „scoarta terestra”. Deci, „gazele de sist” fac parte din categoria „gazelor naturale”. Or, termenul de „gaze naturale” este expres mentionat in definitia „petrolului” din Legea petrolului (Articolul 2) si chiar beneficiaza de o definitie proprie in aceasta lege. Este bine stiut ca majoritatea oamenilor considera „petrol” si „titei” ca sinonime (pornind probabil de la definitia latina: petra- „piatra” si oleum- „ulei”, uleiul fiind in inteles popular ceva eminamente lichid), iar gazele ceva cu totul separat. Se poate observa insa ca Legea petrolului include in categoria petrolului atat gazele naturale, cat si titeiul. Aplicand principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge nici noi nu trebuie sa distingem), rezulta ca Legea petrolului reglementeaza orice fel de „petrol” (a se citi atat gaze naturale, cat si titei) aflat in orice tip de formatiune geologica a scoartei terestre. Desigur, lantul definitiilor poate continua pana la cuvantul originar, insa ma opresc aici.

Ceea ce m-a suprins si m-a determinat sa scriu aceste randuri este ca insasi definitia uzitata de instanta (sursa acestei definitii fiind necunoscuta) statueaza ca „gazele neconventionale se refera la acele acumulari de gaze naturale (…)” In acceptiunea improprie a instantei acestea echivaleaza cu gazele de sist, desi gazele de sist sunt doar un tip anume de gaze neconventionale. Deci, instanta recunoaste caracterul de „gaz natural” al „gazelor de sist”, insa, in pofida citarii in considerentele hotararii a articolului de lege ce defineste/reglementeaza „gazele naturale” ca atare, concluzioneaza in mod opus logicii de interpretare, ca „gazele de sist” nu sunt reglementate de lege (?!). Concluzia nu poate fi decat ca gazele de sist fac parte din familia gazelor naturale care, in acceptiunea Legii petrolului, fac parte din categoria conceptuala a „petrolului”. Iar Legea petrolului statueaza in Art. 1, alin.1 ca „Resursele de petrol situate in subsolul tarii şi al platoului continental romanesc al Marii Negre, delimitat conform principiilor dreptului internaţional si convenţiilor internationale la care Romania este parte, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice si apartin statului roman.”

Prin urmare, din perspectiva Legii petrolului, exprimat foarte simplu, gazele de sist sunt gaze naturale, care sunt petrol si care apartin statului roman, si nu vreunei autoritati publice locale. Mai exista voci care sustin ca gazele de sist (neconventionale) nu ar fi reglementate de legea petrolului, obiectul acesteia constituindu-l doar gazele conventionale. Se ridica atunci intrebarea de ce Legea petrolului nu reglementeaza in mod expres gazele „conventionale”, astfel incat, prin excludere, sa se poata sustine ca cele neconventionale nu ar fi reglementate (Atentie, notiunile de conventionale/neconventional nu se refera la un tip de gaz, ci la metodologia de punere in valoare a unui zacamant care este supusa, conform Legii petrolului, avizelor autoritatilor competente). Si ma opresc aici cu observatiile de natura juridica si critica unei solutii judecatoresti (nu a corpului de magistrati!). Demn de interes nu este atat acest caz particular de jurisprudenta (poate doar pentru petrolisti si activisti de mediu), cat tendinta evidenta la nivelul societatii romanesti de adoptare a unor mecanisme in logica de abordare conceptuala cu totul particulare, superficiale si insuficiente. Aceasta tendinta se reflecta in cerinta tot mai mare de suprareglementare („definirea definitiei” sau „daca nu e in lege, nu exista”), asimilarea non-critica a unor institutii, reglementari, concepte si practici in absenta unei perspective factuale si aplicative fundamentate (mai pe scurt si in acord cu terminologia vulgara lansata de viata politica si presa romaneasca: „copy & paste”), aderenta tot mai scazuta la manipulare, toate acestea intru confortul celor chemati sa directioneze soarta politica, juridica/judiciara, administrativa si spirituala din Romania.

Cum se explica insa solipsismul, aproape infantil, ce tinde sa ne cotropeasca spiritul si, in cele din urma, cotidianul romanesc? Spun infantil, intrucat nu ne confruntam neaparat cu un scepticism metafizic cu privire la existenta lumii materiale, ci inclinatia de a proclama ca limitele cunoasterii noastre, si implicit a deciziilor noastre, coincid cu marginile lumii, respectiv, ca ceea ce nu se cunoaste/percepe, nu exista. O explicatie cred ca rezida in ceea ce anticul Tucidide considera ca fiind factorii care motiveaza natura umana, si anume, frica, egoismul/lacomia si onoarea (as completa cu „lenea”, adaugata de istoricul Ian Morris) si, in particular, starea de frica/neincredere care tinde sa domine societatea romaneasca. Relativizarea statului de drept din Romania (prin legi defectuoase, coruptie, politizarea administratiei, si deprofesionalizare institutionala), coroborat cu ineficienta sistemului educational si a celui de perfectionare profesionala (nu inteleg, de pilda, de ce si dupa 20 de ani inca mentinem aceleasi sectii de competenta material-functionala a instantelor judecatoresti care fac ca magistratul care judeca un litigiu privind o amenda contraventionala pentru nerespectarea regimului sanitar sa fie sesizat si cu judecarea unui complex litigiu din domeniul concurentei sau al concesiunilor petroliere; iarasi, este de neinteles de ce se mentine un cadru organizatoric care perpetueaza supraaglomerarea instantelor judecatoresti si, pe cale de consecinta, epuizarea fizica si spirituala a magistratilor, in marea lor majoritate, persoane de un deosebit curaj si devotament), pauperitatea si vulgaritatea surselor de informare (mass media), ignoranta si atacul inepuizabil si zilnic la adresa limbii si gramaticii romane, a tot ceea ce tine de spirit, cunoastere, toate acestea induc, alaturi de alti factori, neincredere si teama si conduc la o logica viciata. Iar ignoranta noastra da masura temerilor si derutei noastre, precum si a deciziilor neluate sau eronate, bazate pe empiric si excluzand rationalul.

Nu pretind ca in instantele de judecata, in Parlamentul sau Guvernul Romaniei sau in orice alt cadru institutional esential pentru viata sociala, sa se discute despre filosofia lui Hegel (cazul din instanta americana evocat de mine nu poate fi generalizat) sau alte chestiuni metafizice, insa consider ca trebuie sa ne repugne orice suport profan si superficial in antrenarea procesului logic si cognitiv. In caz contrar, riscam sa ramanem preocupati doar de soarta porcilor bolnavi.

Autor: Laurentiu Pachiu

Publicat: Noiembrie 2013